Generația tristă
Zilele trecute discutam cu un prieten despre diferențele dintre generații. Și am descoperit că le putem împărți în:
-
generația de aur, a acelor oameni care aproape au dispărut de pe fața pământului, oameni care salutau doamnele pe stradă sau le dădeau locul lor în tramvai, oameni care purtau pălărie și se duceau la baluri, acei oameni care nu înjurau și impuneau respect prin blândețe. Acea generație mi-o reprezint mental prin persoana bunicului meu Tati, care nu mai este printre noi;
-
generația sacrificată - cei care s-au născut imediat după cel de-al doilea război mondial, care au prins un pic de Beatles și Rolling Stones, dar cărora până la urmă comunismul le-a fărâmat orice ideal pe la începutul anilor ’80. Acești oameni sunt oamenii gri. Sunt părinții noștri. Sunt cei ai căror ochi zâmbesc trist;
-
generația noastră - am avut norocul să ne naștem prin anii ’70 și să nu ni se strice creierul de mici cu prea mult timp petrecut în fața televizorului sau a calculatorului. Suntem nostalgici, ne bucură și acum desenele animate cu Tom și Jerry și am citit minim câteva zeci de cărți până am terminat liceul;
-
generația messenger - nu am găsit o denumire mai bună deși se pare că este deja aceeptată în mod curent. Este generația celor care nu știu să scrie corect în limba română, sunt cei care nu sunt în stare să lege două propoziții coerente nici măcar în comunicarea directă, darămite în scris, generația care suferă de fobie la cărți, dar excelează în Counter Strike, gen.
În fiecare categorie firesc există și excepții. Am avut surpriza să întâlnesc și oameni în vârstă care m-au enervat, dar și adolescenți sclipitori…
Deja terminasem prânzul după această enumerare și așteptam cuminți desertul, când prietenul meu mi-a povestit o fază drăguță legată de ultima generație. S-au dus la filmul Troia mai mulți prieteni, printre care și Victor (nume fictiv), care avea 18 ani la vremea aceea. Nu prea a comentat nimeni filmul până la faza în care calul troian a fost lăsat pe plajă, moment în care Victor a exclamat cu voce tare: “Pun pariu că-i o capcană și în cal sunt băgați soldați!”.
Toată sala a izbucnit în râs, toată lumea se ținea cu mâinile de burtă, numai Victor se uita nedumerit în jur întrebând: “Ce mă, n-am avut dreptate?!”…
Comentarii din vechiul blog
Apartin“generatiei sacrificate”,a carei viata din fericire,nu a fost numai gri.Am avut si noi bucuriile noastre,desi traiam cu sentimentul vinovatiei de a le fi furat de undeva din cauza ca ne erau interzise.Ne-am bucurat de o educatie sanatoasa si dac-ar fi sa fiu din nou adolescenta,mi-ar placea sa am mintea pe care o am acum.Generatia messenger ma ingrijoreaza,dar nu mai sta in puterea mea sa o educ.
ce perfect ai impartit generatiile, asa este! totusi eu ma gindesc, ca cea mai sacrificata a fost generatia parintilor nostri, nascuti in timpul primulul razboi mondial, tineri in al doilea , impovarati de familii imediat dupa 23 august si saraci si tristi in vremea odiosului! mi se rupe inima cind ma ginesc, o generatie fara bucurii, fara garania ca au ce pune pe masa a doua zi! nu e drept ce se intimpla. Si ca sa fie tabloul trist de tot, greu ati avut si generatia voastra, la o virsta la care in crestere fiind, sa fie o problema sa gasesti o sticla de lapte! nu stiu , cum e acum si cit de multumita e generatia voastra cu noile schimbari.Adica atita libertate si democratie!!
Ce trist sa-mi dau seama ca apartin unei generatii triste. Dar ce veselie ar fi putut fi in sufletul unui copil manipulat de pe la 3-4 ani, deci din gradinita, pe ideea ca poporul sovietic e marele popor eliberator iar salvarea Romaniei vine de la Stalin (“Stalin si poporul rus/ Libertatea ne-au adus”; “URSS/ bastionul pacii e” etc. astea erau lozincile de-atunci)? In plus, Gheorghiu Dej era cel mai bun conducator, iar dr Petru Groza era cel mai bun dintre doctori pentru ca nu facea injectii copiilor, drept care la moartea lui, anuntata in difuzorul din dormitorul de la gradinita, au inceput sa planga toate educatoarele si binenteles si noi, toti copiii. Cele mai bune carti erau cartile scrise de autori sovietici (de ex. A.P. Gaidar). Cele mai bune filme, cele sovietice, cu subiecte din razboi, unde hitleristii erau o armata jegoasa iar sovieticii erau ostasii cei bravi! Cel mai bun partid, de altfel unicul, era cel comunist iar a fi pionier era o onoare. Conducatorul cel mai iubit Ceausescu si asa mai departe. Calatoriile peste hotare, in occident, total interzise. Cartile tale, erau fie interzise, fie erai trecut ca artist la index, de securitate, si erai definitiv izolat la munca, chiar printre prieteni, ca element negativ, periculos pentru societate. Cozile interminabile la tacamurile de pui, rationalizarea alimentelor de baza, frigul din case, lipsa apei, a curentului electric, puteau sa te faca o generatie vesela? Desigur nu. Iata asadar ca ma mir ca cei din generatia de dupa razboi mai au astazi inca in priviri o stralucie vie, fie ea chiar si a unei lumini de tristete, si ca n-a disparut stralucirea privirii, complet.
Mihai: totusi cartile lui Gaidar erau minunate si au fost putinele , care ne-au inseninat copilaria, le-as citi si azi cu aceeasi bucurie!
generatzia mea, cei care s-au nascut a doua oara in adolescentza defapt, cand a cazut ceasusescu se subamparte la randu-i in alte categorii: cei care au plecat cu ultimul tren (imigrarea) luand de la zero o viatza in cu totul alt context,simtzind dezradacinarea ca pe o durere care-i alina , paradoxal, nemaifiind obligatzi sa suporte mizeria din tzara. cei care au ramas si incerarca din rasputeri sa schimbe lucrurile si fie vor reusi sa schimbe ceva, fie intr-un tarziu vor lua acelasi tren pe care i-au luat sacrificatzii de mai sus. cei care au ramas si se complac.pe acestia-i deplang defapt cel mai tare.
lumi a scris pe blogul său ascutzitori