Dream Thieves
When I tell someone how happy I am to have made or bought something, I generally get the following response: “That’s awesome! I [insert the other person’s similar story here], too.”. Why can’t people focus on the speaker’s story? Why are they so hell-bent on expressing their own memories/desires/frustrations?
Concrete example. Me: “I went to Egypt. I had an amazing time, I think it was one of the best vacations so far.”. Them: “I want to go there soon too, I’ve heard it really is beautiful.”.
In fifth grade, my aunt in Germany sent me an incredibly nice pencil case—back then, even a wooden Chinese pencil case was considered fancy. The one I got was made of blue plastic. Absolute madness, I tell you! Not to mention what was inside, from cartridge fountain pens, a new invention for mankind in the ’90s, to neon markers or colorful erasers.
When I got to school with the miracle pencil case, my classmates started competing with remarks like: “My dad’s bringing me one just like it from England too!” or “I saw an even nicer one at my cousin’s!” or “What an ugly color! If it was black it would have been nicer.”. They had an excuse: they were in fifth grade.
After all these years though, people’s reactions to my small joys are pretty much the same. I can’t blame it on envy (I’m talking about minor things, after all), but rather on indifference.
Which reminds me of the most beautiful passage I’ve ever read in a book:
“However vast the world is, let this letter pass from hand to hand: everyone will agree with you, but not one of them will follow you into the sea.
- Humanity doesn’t give a shit about your fate.
- (More calmly.) What, when things were good for you, when you locked yourself in the house with your woman, did you scream that you were happy?_
- A****nd even if you had screamed, humanity wouldn’t have given a shit about your happiness.
- B__oy, fend for yourself as best you can.“ (Iona - Marin Sorescu)
Comentarii din vechiul blog
SI EU am locuit la camin in aceeasi camera cu nepoata celui care a scris textul citat, Monica Sorescu, o mai stii? SI EA avea povesti asemanatoare cu ale mele,mai ales amoroase;-), insa nu din invidie sau rautate tzinea sa mi le impartasheasca, ci din acel uman simplu care ne face sa povestim cand avem ceva de povestit ceva similar cu ce am trait/auzit noi.doar pentru ca suntem fara sa ne dam seama uneori in “stereotipie”.si ca asa putem afla un rezultat final mai repede, din experientza celorlaltzi.sau , cum zicea RB in gandirea lui matematic simplificata,, “totzi oamnenii gandesc la fel” acuma n-o sa compar o tipologie umana cu un penar (apropos cele chinezeshti erau de metal cu desene, cele romaneshti-de lemn), dar asha cred ca suntem totzi construitzi , sa avem tot timpul nevoie de repere, de etaloane cu care sa ne comparam chiar si subconstient. si da imi place tema propusa!incepi sa te deschizi frumos pe blog:-)
Si eu (Lol!!!) m-am gandit la ce ai spus tu si chiar obisnuiesc sa le spun interlocutorilor ceva de genul: Ok, inteleg ca si pe tine te-a durut candva capul, dar acum e vorba despre MINEEE!!! Eh, ce sa-i faci? E un automatism mimetic, ca oricare altul. Daca vezi pe cineva de langa tine care a stat multa vreme cocosat la birou si isi indreapta spatele, simti nevoia sa ti-l indrepti si tu :) In afara de asta, mai cred si ca e vorba despre comunicare. Poate chiar un fel de frustrare. Omul caruia ii spui acel ceva, isi da seama dintr-o data ca e pe cale sa rateze ocazia sa-ti comunice ca si el are bucurii, tristeti, calatorii, dureri, pe care nu ti le-a spus niciodata… Asa ca, in concluzie, ii sfatuiesc pe cei care patesc ca tine sa puna timerul pe 10 secunde (numaratoare inversa), din politete. Dupa care sa-i spuna celuilalt, franc: frate, am inteles ca si tu ai fost la zidul chinezesc, dar hai sa-ti spun cum a fost acum, cand l-am vazut eu. Ok? :D
Mihai a scris pe blogul său Aparatul foto - mică istorie în imagini
Cred ca suntem programati genetic sa ignoram o mare parte din informatiile care nu au legatura cu noi. Un sistem de autoaparare, pentru a nu ne incarca suplimentar cu “poverile” altora … Stiu si eu? Imi dai de gandit sambata noaptea :) Dar sunt de acord cu Luminita. Interesanta tema. “Pe omenire o doare in fund de soarta ta” Ce crud, dar cat de adevarat din pacate. Sa aiba legatura cu faptul ca ne nastem singuri si murim singuri??? …
Iata o tema la care nu m-am mai gandit pana acum.Ai dreptate in ce ai scris,au dreptate si cei care au comentat pana acum textul de azi si imi trag mie un mare semnal de alarma,ca daca ma gandesc bine,poate si eu am gresit ca in exemplele date de tine.Habar n-am de ce.Am sa fiu insa mai atenta pe viitor.
SI EL a fost in Egipt:-)
chiar ca m-ai pus astazi pe ginduri si sincera sa fiu ai atins o problema mai mult decit importanta. De ce nu inteleg oamenii reactia fireasca de a iti impartasi cuiva o bucurie? nu o face nimeni ca sa sfideze ,iar daca cel caruia ii povestesti a facut o experienta asemanatoare, e doar o alta experineta, chiar daca Egiptul de ex. e acelasi. Fiecare insa il vede cu alti ochi. Ramine insa entuziasmul pe care nu il poti tine pt. tine. Imi aduc aminte, cind a fost tati la Paris si mami nu a putut merge fiind in spital. La intoarcere mie nu mi-a prea povestit ce a vazut, se gindea poate ca nu ma mai intereseaza, din moment ce il stiu. Dar l-am surprins intr-o zi , cind am sosit pe neasteptate acasa, cu cita patima ii povestea lui mami tot ce a vazut , iar mami statea muta de admiratie si parca ii minca fiecare cuvint! fara sa fie geloasa sau invidioasa, ca prin un capriciu al sortii ea nu a vazut Parisul, cu tot biletul cumparat deja pt. excursie. Sa invatam sa si ascultam!sa invatam sa respectam si bucuria altora, si noi la rindul nostru simtim nevoia sa impartasim o bucurie! cit despre colegul cu penarul, era greu la virsta aia sa nu il bagi in seama. Te asigur insa ca penarul tau era unic, a fost cumparat cu atita dragoste si daruit cu aceeasi dragoste, de parca ma vedeam pe mine copil si primind un dar frumos. Asa ca putea tatal lui sa mearga la Londra, de cite ori il tinea buzunarul, asa ceva nu gasea!!
Celalalt exista si e bine sa-l asculti caci fiecare din noi suntem si celălalt. Cred ca putini oameni asculta. Majoritatii ii place sa vorbeasca, sa se bage in seama, sa fie in centrul atentiei. Cred ca cei care asculta dau dovada de o mai mare maturitate si emapatie fiind sincer interesati de problemele celuilalt. Dar cati dintre noi sunt asa?…
Oceania a scris pe blogul său Charles Lloyd
@vergi:mie mi-a adus tati atunci de la paris un breloc cu un tour eiffel, pe care il pastrez pana azi in portofel. ani de zile a fost intr-un portofel roshu de la tine , iar anul asta e intr-un portofel de la…mami.
luminitza a scris pe blogul său nostalgic shoes-licitation
@luminita : ma bucur din tot sufletul, sa le pastrezi sanatoasa, aduc noroc!
Oamenii sunt tentati sa gaseasca un “sinonim” din ceea ce zici tu, in experienta lor. Astfel fac o punte intre cele spuse de tine si sentimentele pe care ei le-au traiti intr-un caz similar. Nu-i putem judeca pentru ca, pana una alta, oamenii sunt “miserupisti” la problemele celorlalti. Mai nasol e cand incerci sa spui ceva care cu adevarat te bucura si persoana careia ii “marturisesti” iti e un apropiat care, teoretic macar, ar trebui sa empatizeze cu tine si sa se bucure si el de bucuria ta, iti intoarce la figurat spatele povestind si ea ceva asemanator de genul: a, dar eu… Aici cred ca e problema pe care tu o ridici, nu-i asa?
Katja a scris pe blogul său Instinct de vanator
@katja: Da.