Hoții de vise
Când povestesc cuiva ce bucuros sunt că am făcut sau achiziționat ceva, în general primesc următorul răspuns: “Ce tare! Și eu [introdu aici povestea asemănătoare a celuilalt].”. De ce nu se pot concentra oamenii pe povestea celui care vorbește? De ce țin morțiș să-și exprime propriile amintiri/dorințe/frustrări?
Exemplu concret. Eu: “Am fost în Egipt. M-am simțit extraordinar, cred că a fost unul dintre cele mai frumoase concedii de până acum.”. Interlocutor: “Și eu vreau să ajung curând acolo, am auzit că este tare frumos într-adevăr.”.
În clasa a V-a, mătușa mea din Germania mi-a trimis un penar al naibii de frumos pentru acele vremuri când un penar chinezesc din lemn era considerat o fiță. Cel primit de mine era din plastic albastru. O nebunie, ce să mai! Ca să nu mai spun ce conținea, de la stilouri cu patroane, invenție nouă a omenirii în anii ’90, până la carioci fosforescente sau gume de șters colorate.
Când am ajuns la școală cu penarul-minune, colegii au început să se întreacă în remarci de genul: “Și tata o să îmi aducă unul la fel din Anglia!” sau “Am văzut unul și mai frumos la verișoara mea!” ori “Ce urâtă culoare are! Dacă era negru era mai frumos.”. Aveau o scuză: erau în clasa a V-a.
După atâția ani însă, reacțiile oamenilor la micile mele bucurii sunt cam aceleași. Nu le pot pune pe seama invidiei (vorbesc totuși de lucruri mărunte), ci mai degrabă a indiferenței.
Lucru care mă face să-mi aduc aminte de cel mai frumos pasaj citit vreodată dintr-o carte:
“Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – niciunul.
- Pe omenire o doare în fund de soarta ta.
- (Mai calm.) Ce, când ți-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că ești fericit?
- Ș****i chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.
- Bă__iete, descurcă-te și tu cum poți.“ (Iona - Marin Sorescu)
Comentarii din vechiul blog
SI EU am locuit la camin in aceeasi camera cu nepoata celui care a scris textul citat, Monica Sorescu, o mai stii? SI EA avea povesti asemanatoare cu ale mele,mai ales amoroase;-), insa nu din invidie sau rautate tzinea sa mi le impartasheasca, ci din acel uman simplu care ne face sa povestim cand avem ceva de povestit ceva similar cu ce am trait/auzit noi.doar pentru ca suntem fara sa ne dam seama uneori in “stereotipie”.si ca asa putem afla un rezultat final mai repede, din experientza celorlaltzi.sau , cum zicea RB in gandirea lui matematic simplificata,, “totzi oamnenii gandesc la fel” acuma n-o sa compar o tipologie umana cu un penar (apropos cele chinezeshti erau de metal cu desene, cele romaneshti-de lemn), dar asha cred ca suntem totzi construitzi , sa avem tot timpul nevoie de repere, de etaloane cu care sa ne comparam chiar si subconstient. si da imi place tema propusa!incepi sa te deschizi frumos pe blog:-)
Si eu (Lol!!!) m-am gandit la ce ai spus tu si chiar obisnuiesc sa le spun interlocutorilor ceva de genul: Ok, inteleg ca si pe tine te-a durut candva capul, dar acum e vorba despre MINEEE!!! Eh, ce sa-i faci? E un automatism mimetic, ca oricare altul. Daca vezi pe cineva de langa tine care a stat multa vreme cocosat la birou si isi indreapta spatele, simti nevoia sa ti-l indrepti si tu :) In afara de asta, mai cred si ca e vorba despre comunicare. Poate chiar un fel de frustrare. Omul caruia ii spui acel ceva, isi da seama dintr-o data ca e pe cale sa rateze ocazia sa-ti comunice ca si el are bucurii, tristeti, calatorii, dureri, pe care nu ti le-a spus niciodata… Asa ca, in concluzie, ii sfatuiesc pe cei care patesc ca tine sa puna timerul pe 10 secunde (numaratoare inversa), din politete. Dupa care sa-i spuna celuilalt, franc: frate, am inteles ca si tu ai fost la zidul chinezesc, dar hai sa-ti spun cum a fost acum, cand l-am vazut eu. Ok? :D
Mihai a scris pe blogul său Aparatul foto - mică istorie în imagini
Cred ca suntem programati genetic sa ignoram o mare parte din informatiile care nu au legatura cu noi. Un sistem de autoaparare, pentru a nu ne incarca suplimentar cu “poverile” altora … Stiu si eu? Imi dai de gandit sambata noaptea :) Dar sunt de acord cu Luminita. Interesanta tema. “Pe omenire o doare in fund de soarta ta” Ce crud, dar cat de adevarat din pacate. Sa aiba legatura cu faptul ca ne nastem singuri si murim singuri??? …
Iata o tema la care nu m-am mai gandit pana acum.Ai dreptate in ce ai scris,au dreptate si cei care au comentat pana acum textul de azi si imi trag mie un mare semnal de alarma,ca daca ma gandesc bine,poate si eu am gresit ca in exemplele date de tine.Habar n-am de ce.Am sa fiu insa mai atenta pe viitor.
SI EL a fost in Egipt:-)
chiar ca m-ai pus astazi pe ginduri si sincera sa fiu ai atins o problema mai mult decit importanta. De ce nu inteleg oamenii reactia fireasca de a iti impartasi cuiva o bucurie? nu o face nimeni ca sa sfideze ,iar daca cel caruia ii povestesti a facut o experienta asemanatoare, e doar o alta experineta, chiar daca Egiptul de ex. e acelasi. Fiecare insa il vede cu alti ochi. Ramine insa entuziasmul pe care nu il poti tine pt. tine. Imi aduc aminte, cind a fost tati la Paris si mami nu a putut merge fiind in spital. La intoarcere mie nu mi-a prea povestit ce a vazut, se gindea poate ca nu ma mai intereseaza, din moment ce il stiu. Dar l-am surprins intr-o zi , cind am sosit pe neasteptate acasa, cu cita patima ii povestea lui mami tot ce a vazut , iar mami statea muta de admiratie si parca ii minca fiecare cuvint! fara sa fie geloasa sau invidioasa, ca prin un capriciu al sortii ea nu a vazut Parisul, cu tot biletul cumparat deja pt. excursie. Sa invatam sa si ascultam!sa invatam sa respectam si bucuria altora, si noi la rindul nostru simtim nevoia sa impartasim o bucurie! cit despre colegul cu penarul, era greu la virsta aia sa nu il bagi in seama. Te asigur insa ca penarul tau era unic, a fost cumparat cu atita dragoste si daruit cu aceeasi dragoste, de parca ma vedeam pe mine copil si primind un dar frumos. Asa ca putea tatal lui sa mearga la Londra, de cite ori il tinea buzunarul, asa ceva nu gasea!!
Celalalt exista si e bine sa-l asculti caci fiecare din noi suntem si celălalt. Cred ca putini oameni asculta. Majoritatii ii place sa vorbeasca, sa se bage in seama, sa fie in centrul atentiei. Cred ca cei care asculta dau dovada de o mai mare maturitate si emapatie fiind sincer interesati de problemele celuilalt. Dar cati dintre noi sunt asa?…
Oceania a scris pe blogul său Charles Lloyd
@vergi:mie mi-a adus tati atunci de la paris un breloc cu un tour eiffel, pe care il pastrez pana azi in portofel. ani de zile a fost intr-un portofel roshu de la tine , iar anul asta e intr-un portofel de la…mami.
luminitza a scris pe blogul său nostalgic shoes-licitation
@luminita : ma bucur din tot sufletul, sa le pastrezi sanatoasa, aduc noroc!
Oamenii sunt tentati sa gaseasca un “sinonim” din ceea ce zici tu, in experienta lor. Astfel fac o punte intre cele spuse de tine si sentimentele pe care ei le-au traiti intr-un caz similar. Nu-i putem judeca pentru ca, pana una alta, oamenii sunt “miserupisti” la problemele celorlalti. Mai nasol e cand incerci sa spui ceva care cu adevarat te bucura si persoana careia ii “marturisesti” iti e un apropiat care, teoretic macar, ar trebui sa empatizeze cu tine si sa se bucure si el de bucuria ta, iti intoarce la figurat spatele povestind si ea ceva asemanator de genul: a, dar eu… Aici cred ca e problema pe care tu o ridici, nu-i asa?
Katja a scris pe blogul său Instinct de vanator
@katja: Da.